Mânăstirea Dragomirna

Mănăstirea Dragomirna este un complex mănăstiresc fortificat din România, construit în perioada 1602-1609 în satul Mitocu Dragomirnei  de către mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Ea este situată în apropierea pădurii Dragomirna, la o distanță de 12 km nord de orașul Suceava. Biserica mănăstirii are hramul Pogorârea Sfântului Duh .

În secolul al XVI-lea, pe locul unde se întinde astăzi satul Mitocu Dragomirnei și Mănăstirea Dragomirna erau niște vechi seliști pustii, satul Dragomirești și locul pustiu Ungurașii. Printr-un uric din 24 februarie 1587, domnitorul Petru Șchiopul i-a dăruit diacului Ilie Crimcovici (Ilie diiacu, fiul Crimcoae din Suceava) siliștea Ungurașii, aflată pe apa Sucevei. El a fost răsplătit pentru ajutorul credincios oferit domnitorului în lupta cu năvălitorii cazaci. Pe aceste locuri se așezaseră câțiva călugări care clădiseră un schit de lemn.

Anastasie Crimca a revenit la conducerea Bisericii Ortodoxe din Moldova mai întâi ca episcop de Roman (1606-1608) și apoi ca mitropolit al Moldovei, cu reședința în Suceava (1608-1617, 1619-1629). Însuflețit de dorința de a mări vechiul schit de lemn, Anastasie Crimca a zidit biserica mare a Mănăstirii Dragomirna, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, una dintre cele mai de seama creații arhitectonice ale Evului Mediu românesc. Aceasta a fost finalizată și sfințită în anul 1609. Biserica mare nu are pisanie, ia datarea construcției se face pe baza unei însemnări dintr-un Tetraevanghel din 1609.

Autoritățile habsburgice au desființat majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Bucovina în baza Ordonanței Imperiale din 19 Iunie 1783 a împăratului Iosif al II-lea (1780-1790), trecând toate pământurile și fondurile administrate de Episcopia Rădăuților sub povățuirea stăpânirii împărătești și a crăieștii măriri. Din cele zece mănăstiri și 13 schituri existente în Bucovina în acea perioadă, au rămas numai trei mănăstiri (Putna, Sucevița și Dragormina), plus Biserica Sf. Gheorghe din Suceava ca metoc al Mănăstirii Dragomirna. Celor trei mănăstiri rămase li s-a impus un număr maxim de 25 de călugări, care urmau să-și continue activitatea monahală după noul statut al mănăstirilor.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea (prin 1793), în biserica Mănăstirii Dragomirna s-a adus și montat catapeteasma lucrată în lemn și aurită (1613) a fostei mănăstiri Solca. Vechiul iconostas al Mănăstirii Dragomirna a fost dus în 1795 la Biserica Arbore, el aflându-se în prezent la Solca.

În partea de nord-vest a curții a fost construit în perioada 1843-1845 un nou corp de chilii. Din fostul corp se păstrează până astăzi doar temelia care se vede înaintea intrării în noul corp. De asemenea, tot atunci s-a supraînălțat cu un etaj turnul clopotniță. Clădirea egumeniei și paraclisul Sf. Nicolae au fost reparate în 1846.

Mânăstirea Snagov

Mănăstirea Snagov este un important monument istoric şi de artă feudală din Ţara Românească, care se găseşte pe pe insula situată în partea nordică a lacului Snagov, din apropierea localităţii Snagov. Mănăstirea este probabil una din ctitoriile lui Mircea cel Bătrân, fiind prima dată atestată documentar în 1408.

Mănăstirea a fost în timpul îndelungatei sale istorii un important centru monahic dar şi de cultură, întrucât domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat aici una din tipografiile sale. Printre alţii, tipografia l-a avut în fruntea sa pe cărturarul Antim Ivireanul, care a tipărit, pentru prima dată cu litere mobile, primele cărţi în limba română cu caractere latine. Printre altele, Mânăstirea Snagov a adăpostit valori materiale şi culturale deosebite, funcţionând simultan şi ca un muzeu şi ca o bancă. Mănăstirea a adăpostit pentru perioade îndelungate de timp unul din centrele de batere al monedei din Valahia, fiind firesc denumită popular şi "bănie".

Datorită poziţie sale strategice remarcabile, fiind construită pe o insulă a unui lac aflat în mijlocul unui codru imens, Codrul Vlăsiei, Mănăstirea Snagov a funcţionat adeseori ca loc de refugiu şi surghiun. Spre exemplu, după înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, capii revoluţiei în frunte cu Nicolae Bălcescu au găsit refugiu la Mănăstirea Snagov.

Se pare că mănăstirea ar fi devenit faimoasă după presupusa înmormântare a lui Vlad Ţepeş în incinta acesteia. Conform legendei, după moartea lui Vlad Ţepeş, survenită în urma bătăliei cu turcii din 1476, care îi susţinuseră pe Dăneşti în obţinerea tronului Valahiei, călugării mânăstirii i-ar fi găsit şi ascuns trupul domnitorului, respectiv l-ar fi înmormântat creştineşte. Înmormântarea s-ar fi petrecut pe ascuns şi fără nici un fast din cauza noului domnitor instalat de turci, care era din familia Dăneştilor.

Piatra Craiului văzută din Moeciu

Cheile Zănoagei Mari

Cheile Zănoagei, extinse pe o lungime de 2 km între bazinetul Bolboci şi bazinetul Scropoasa sunt unele dintre cele mai spectaculoase chei din Munţii Bucegi. Sunt delimitate două sectoare: Cheile Mari şi Cheile Mici ale Zănoagei străbătute de valea Ialomiţei. 

Accesul la chei se face de la cabana Scropoasa, de unde porneste o poteca. Cheile Zanoagei au o lungime de un kilometru, iar rezervatia din care fac parte se intinde pe nu mai putin de 150 de hectare. Peretii verticali ai cheilor ating o inaltime maxima de 200 de metri si sunt pereti calcarosi. Peisajul impresionant este completat de raul Ialomita, a carui apa formeaza multe cascade frumoase, de dimensiuni variate.

 Pe teritoriul rezervatiei naturale din care fac parte si Cheile Zanoagei se afla mai multe specii de plante, care sunt protejate de lege. De la Cheile Zanoagei se pot organiza mai multe trasee, mai ales ca zona ofera cateva puncte turistice foarte interesante.

 

Farul genovez din Constanţa

 Farul genovez din Constanţa este ridicat pe faleza oraşului. Construcţia a fost realizată în jurul anului 1300. 

 Era perioada când navele genoveze asigurau transportul diverselor mărfuri pe mare. Astfel de faruri au fost ridicate şi în alte oraşe de pe ţarmul Mării Negre din care putem aminti farul genovez din Sulina sau pe cel din Mangalia.

 Farul genovez din Constanţa, distrus de vreme şi intemperii, a fost restaurat între anii 1858 şi 1860. Restaurarea a fost încredinţată inginerului francez, de origine armeană, Artin Aslan.

La bază, soclul farului este un patrulater. Din acesta se înalţă construcţia propriu-zisă, de formă octogonală, ce se termină cu o platformă ce depăşeşte turnul şi este susţinută de mici contraforţi. Pe această platformă este amplasată o încăpere metalică, cu geamuri de jur împrejur, acoperită cu o cupolă metalică rotundă. Lumina farului era statică (farul nu era rotativ) dar reprezenta un punct de reper luminos pentru marinarii aflaţi în larg. Farul a funcţionat până în anul 1913. În anul 1948 a fost restaurat încă o dată şi de atunci constituie o atracţie turistică. Farul, cu o înălţime de 8 m.