Cascada "La ȘIpot" - valea Chiojdului

 Valea Chiojdului este un loc retras, al liniștii și tihnei satului buzoian. De fapt, se pare că numele Chiojdu vine de la cuvântul latinesc Quies – liniște. Aici, sub munte, între dealuri, veți găsi sate vechi, cu comori de arhitectură și mai ales cu oameni simpli și primitori. Este o zonă a păstorilor, dar și a moșnenilor, țărani liberi, posesori de pământuri moștenite de la străbuni.

Mânăstirea Pătrăuți

Cunoscut în documente încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, satul Pătrăuţi, situat la 10 km de Suceava, fosta capitală a Moldovei, se pare că a fost întemeiat de un anume Pătru, după cum afirmă tradiţia locului. 

Biserica Pătrăuţi a facut parte din ansamblul singurei mănăstiri de maici ctitorită de Ştefan cel Mare. Mănăstirea era destinată în special îngrijirii răniţilor din luptele purtate în preajma Cetăţii de Scaun a Sucevei. 

Dispariţia nefericită a bisericii originale de la Putna şi distrugerea bisericii din Milişăuţi au făcut ca Biserica Pătrăuţi să fie astazi cea mai veche biserică păstrată dintre cele ctitorite de Sfântul Ştefan cel Mare.   
Urmele lăsate de arme de asalt pe portalul de intrare în naos ne grăiesc despre istoria tragică a bisericii. Jefuită încă din secolul al XVI-lea, biserica a fost părăsită în repetate rânduri. Urmele celor aproape 200 de ani de părăsire se pot vedea în distrugerile tencuielilor arcelor şi bolţilor din altar şi pronaos

Datorită formei originale de conservare, atât arhitectural cât şi iconografic, Biserica Pătrăuţi a devenit Monument Unesco în anul 1993, fiind cea mai veche biserică ortodoxă Monument Unesco din România. (www.patrauti.ro)

Biserica Arbore

Din întreg ansamblul de clădiri construite de Luca Arbore, s-a păstrat până în zilele noastre doar biserica. Curtea boierească a Arboreștilor s-a ruinat în decursul timpului, fiind distrusă, în final, de un incendiu.

Zidirea bisericii a început la 2 aprilie 1502 și a fost finalizată, în același an, la 29 august, după cum spune şi pisania. Biserica a fost construită din piatră brută, iar la bolți s-a folosit cărămida. Edificiul, de plan mixt, are o formă dreptunghiulară în exterior și treflată în interior. Lăcașul de cult este lipsit de turle, având un acoperiș în patru ape rotunjit spre răsărit ca urmare a curburii absidei. Pornind de la ideea unei biserici de tip longitudinal, silueta elegantă a construcției este accentuată prin prelungirea în exterior, spre vest, a zidurilor laterale, cu circa doi metri şi jumătate, legate printr-un arc semicircular și unirea lor la partea superioară prin arcadă, obținându-se astfel un spațiu semideschis ce apare pentru prima dată în arhitectura moldovenească. Această nișă exterioară de pe fațada vestică era folosită odinioară drept clopotniță. La momentul respectiv, ea constituia o inovație.

Intrarea în biserică se face printr-un portal în stil gotic de pe peretele sudic, având un chenar în arc frânt cu muluri sprijinite direct pe soclu. Lăcașul de cult este luminat prin cinci ferestre de dimensiuni mici, cu ancadramente din piatră profilată. În interior, biserica este împărțită în cele trei încăperi specifice cultului ortodox: pronaos, naos și altar. Pronaosul este dreptunghiular și are la partea superioară o calotă centrală sprijinită pe un sistem de arcuri etajate, patru longitudinale și patru transversale. Între pronaos și naos se află un zid gros de 1,60 m, străpuns de o ușă decorată cu baghete încrucișate. Arcadele joase, fără spirale, pantele și sistemul de arce moldovenești conferă bisericii proporții elegante, dovedind o construcție de valoare.

Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din Arbore şi-a câştigat faima internaţională datorită picturii care împodobește, atât interiorul, cât și exteriorul. Fresca a fost realizată imediat după finalizarea construcției, adică în anii 1503-1504, şi s-a deteriorat în urma campaniei sultanului Soliman Magnificul în Moldova, din 1538. 

Pictura exterioară a bisericii este de o rară valoare artistică, deşi o parte a frescelor s-a deteriorat datorită intemperiilor. Nu s-a păstrat deloc pe peretele nordic și doar parțial pe absida altarului. Ea a dăinuit, cu unele deteriorări, pe fațada sudică și integral, pe cea vestică. Pictura exterioară cuprinde scene populate de numeroase personaje biblice, dar şi mireni, aflaţi în continuă mișcare. Culorile vii, armonios îmbinate, dau echilibru compoziţiei.

Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din Arbore a servit şi de necropolă a familiei Arbore. Mormântul ctitorului se află în dreapta ușii de intrare, sub un baldachin de piatră sculptată, realizat în stil gotic. Acest baldachin a fost realizat după modelul baldachinului din Catedrala Wawel din Cracovia, unde se află mormântul regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei, care a domnit între anii 1447 – 1492. În nișa din interiorul baldachinului există un tablou votiv în care hatmanul este reprezentat alături de soție și doi copii. Chivotul este decorat cu două muluri gotice și se termină la partea superioară cu un arc în acoladă decorat cu o rozetă în mijloc. În colțurile celor două timpane ale arcului sunt două scuturi prevăzute cu stema familiei Arbore. Lângă mormântul ctitorului, la nivelul pardoselii, se află mormântul soției sale, Iuliana.  

Biserica de lemn Dragos Voda

Biserica de lemn cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică din Putna, cunoscută și ca Biserica de lemn Dragoș Vodă, este un vechi edificiu religios ortodox localizat în cimitirul satului Putna din comuna omonimă (județul Suceava), la circa 1 km de Mănăstirea Putna.

Partea de răsărit a bisericii este datată din primii ani ai secolului al XV-lea, și, prin tradiție, a fost adusă de Ștefan cel Mare de la Volovăț. Aceasta este cea mai veche și singura biserică de lemn medievală, cunoscută până în prezent, păstrată pe teritoriul României.

Mânăstirea Dragomirna

Mănăstirea Dragomirna este un complex mănăstiresc fortificat din România, construit în perioada 1602-1609 în satul Mitocu Dragomirnei  de către mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Ea este situată în apropierea pădurii Dragomirna, la o distanță de 12 km nord de orașul Suceava. Biserica mănăstirii are hramul Pogorârea Sfântului Duh .

În secolul al XVI-lea, pe locul unde se întinde astăzi satul Mitocu Dragomirnei și Mănăstirea Dragomirna erau niște vechi seliști pustii, satul Dragomirești și locul pustiu Ungurașii. Printr-un uric din 24 februarie 1587, domnitorul Petru Șchiopul i-a dăruit diacului Ilie Crimcovici (Ilie diiacu, fiul Crimcoae din Suceava) siliștea Ungurașii, aflată pe apa Sucevei. El a fost răsplătit pentru ajutorul credincios oferit domnitorului în lupta cu năvălitorii cazaci. Pe aceste locuri se așezaseră câțiva călugări care clădiseră un schit de lemn.

Anastasie Crimca a revenit la conducerea Bisericii Ortodoxe din Moldova mai întâi ca episcop de Roman (1606-1608) și apoi ca mitropolit al Moldovei, cu reședința în Suceava (1608-1617, 1619-1629). Însuflețit de dorința de a mări vechiul schit de lemn, Anastasie Crimca a zidit biserica mare a Mănăstirii Dragomirna, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, una dintre cele mai de seama creații arhitectonice ale Evului Mediu românesc. Aceasta a fost finalizată și sfințită în anul 1609. Biserica mare nu are pisanie, ia datarea construcției se face pe baza unei însemnări dintr-un Tetraevanghel din 1609.

Autoritățile habsburgice au desființat majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Bucovina în baza Ordonanței Imperiale din 19 Iunie 1783 a împăratului Iosif al II-lea (1780-1790), trecând toate pământurile și fondurile administrate de Episcopia Rădăuților sub povățuirea stăpânirii împărătești și a crăieștii măriri. Din cele zece mănăstiri și 13 schituri existente în Bucovina în acea perioadă, au rămas numai trei mănăstiri (Putna, Sucevița și Dragormina), plus Biserica Sf. Gheorghe din Suceava ca metoc al Mănăstirii Dragomirna. Celor trei mănăstiri rămase li s-a impus un număr maxim de 25 de călugări, care urmau să-și continue activitatea monahală după noul statut al mănăstirilor.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea (prin 1793), în biserica Mănăstirii Dragomirna s-a adus și montat catapeteasma lucrată în lemn și aurită (1613) a fostei mănăstiri Solca. Vechiul iconostas al Mănăstirii Dragomirna a fost dus în 1795 la Biserica Arbore, el aflându-se în prezent la Solca.

În partea de nord-vest a curții a fost construit în perioada 1843-1845 un nou corp de chilii. Din fostul corp se păstrează până astăzi doar temelia care se vede înaintea intrării în noul corp. De asemenea, tot atunci s-a supraînălțat cu un etaj turnul clopotniță. Clădirea egumeniei și paraclisul Sf. Nicolae au fost reparate în 1846.

Mausoleul Valea Mare - Pravăț (Mateiaș)

 Mausoleul Eroilor din comuna Valea Mare-Pravăț, județul Argeș, cunoscut și sub numele de Mausoleul de la Mateiaș, este un monument dedicat eroilor din Războiul de Întregire Națională dintre anii 1916-1918. Este situat pe Drumul european E574 (DN 73), la 11 km de Câmpulung spre Brașov, pe Dealul Mateiaș

Aici în zona Mateiașului, Grupul Nămăiești - condus de Generalul Traian Găiseanu - având în componență diviziile 22 și 12 Infanterie, a reușit să reziste unui inamic net superior echipat și mult mai bine pregătit, în perioada 25 septembrie/8 octombrie-10/23 noiembrie 1916. Prin luptele duse aici, a fost oprită înaintarea Puterilor centrale spre Câmpia Română, dar datorita străpungerii frontului pe Jiu soldații celor 2 divizii au primit ordin să se retragă - neinvinși - pe 16/29 noiembrie 1916, spre Târgoviște

Clădirea este compusă din două corpuri: unul orizontal, osuarul, care în 31 de cripte adăpostește osemintele a peste 2.300 de militari români și unul vertical, de forma unui turn cu foișor, spre care duce o scară în spirală. Mausoleul eroilor a fost extins prin construirea unei terase de paradă, a unor impozante scări de acces,sculptate una cate una cu o dalta si un ciocan ,timp de 4 ani, camere muzeale, un basorelief având 16 m lungime și 3,5 m înălțime. S-a construit și cupa din piatră de Albești în care arde o flacără veșnică în amintirea eroilor căzuți la Mateiaș.

"La Chilii" - Dobrota - Prahova

De la Ploiești mergem spre Urlați și mai departe spre Apostolache. După Urlati la aproximativ 15 km se i-a dreapta spre comuna Tătaru. Urmează o altă bifurcație, și tot spre dreapta spre Dobrota. Traversăm satul Dobrota pe drumul asfaltat. Pe partea dreapta în sensul de mers apar pereți stâncoși din calcar. Mergem mai departe, drumul se îngustează și urcă ușor până se termină asfaltul (aproximativ 5 km) unde după  ultima casă, drumul are aspectul unei alei și intră într-o pădure de foioase. Nu parcurgem prea mult, câteva sute de metri, până se termină asfaltul. Ajungem într-un loc deschis de unde se vede valea pe care vom continua să înaintăm de data asta fără mașină. Acolo unde se termină astfaltul este un mic pod.

În apropiere se află un izvor sulfuros care se varsă într-un mic lac. Locul este numit de unii localnici Baia și, spun ei, are proprietăți curative; vara multa lume vine aici și se îmbăiază în apa lacului, pentru diferite afecțiuni. 

De la terminarea asfaltului până la “Chilii” mai facem cam o jumătate de oră. Se ajunge lejer pe jos însă să nu fii plouat pentru că este foarte mult noroi.  Drumul intră din nou în pădure, dar pe o porțiune foarte scurtă. Imediat cum ieșim din pădure se observă câteva stânci înalte și interesante. După ce depășim prima stâncă și a doua stâncă, ne abatem spre dreapta, printre tufe de măceș și păducel, spre următoarea stâncă. Suntem la baza unui abrupt care are aspect de zid.

Pe perete se observă, o intrare și două geamuri în lateral (chilia) situate la aproximativ 4-5 metri deasupra unei brâne înguste. Urcăm pe această brână și numai cu echipament adecvat putem explora chilia în care cândva poate au locuit sihaștrii. Peste tot apar fosile, pietre cu scoici incorporate.

Coborâm înapoi spre pârâul Sărățelul, ajungem din nou la drumul pe care am urcat spre aceste locuri. De aici ne întoarcem în satul Dobrota.