Biserica Arbore

Din întreg ansamblul de clădiri construite de Luca Arbore, s-a păstrat până în zilele noastre doar biserica. Curtea boierească a Arboreștilor s-a ruinat în decursul timpului, fiind distrusă, în final, de un incendiu.

Zidirea bisericii a început la 2 aprilie 1502 și a fost finalizată, în același an, la 29 august, după cum spune şi pisania. Biserica a fost construită din piatră brută, iar la bolți s-a folosit cărămida. Edificiul, de plan mixt, are o formă dreptunghiulară în exterior și treflată în interior. Lăcașul de cult este lipsit de turle, având un acoperiș în patru ape rotunjit spre răsărit ca urmare a curburii absidei. Pornind de la ideea unei biserici de tip longitudinal, silueta elegantă a construcției este accentuată prin prelungirea în exterior, spre vest, a zidurilor laterale, cu circa doi metri şi jumătate, legate printr-un arc semicircular și unirea lor la partea superioară prin arcadă, obținându-se astfel un spațiu semideschis ce apare pentru prima dată în arhitectura moldovenească. Această nișă exterioară de pe fațada vestică era folosită odinioară drept clopotniță. La momentul respectiv, ea constituia o inovație.

Intrarea în biserică se face printr-un portal în stil gotic de pe peretele sudic, având un chenar în arc frânt cu muluri sprijinite direct pe soclu. Lăcașul de cult este luminat prin cinci ferestre de dimensiuni mici, cu ancadramente din piatră profilată. În interior, biserica este împărțită în cele trei încăperi specifice cultului ortodox: pronaos, naos și altar. Pronaosul este dreptunghiular și are la partea superioară o calotă centrală sprijinită pe un sistem de arcuri etajate, patru longitudinale și patru transversale. Între pronaos și naos se află un zid gros de 1,60 m, străpuns de o ușă decorată cu baghete încrucișate. Arcadele joase, fără spirale, pantele și sistemul de arce moldovenești conferă bisericii proporții elegante, dovedind o construcție de valoare.

Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din Arbore şi-a câştigat faima internaţională datorită picturii care împodobește, atât interiorul, cât și exteriorul. Fresca a fost realizată imediat după finalizarea construcției, adică în anii 1503-1504, şi s-a deteriorat în urma campaniei sultanului Soliman Magnificul în Moldova, din 1538. 

Pictura exterioară a bisericii este de o rară valoare artistică, deşi o parte a frescelor s-a deteriorat datorită intemperiilor. Nu s-a păstrat deloc pe peretele nordic și doar parțial pe absida altarului. Ea a dăinuit, cu unele deteriorări, pe fațada sudică și integral, pe cea vestică. Pictura exterioară cuprinde scene populate de numeroase personaje biblice, dar şi mireni, aflaţi în continuă mișcare. Culorile vii, armonios îmbinate, dau echilibru compoziţiei.

Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din Arbore a servit şi de necropolă a familiei Arbore. Mormântul ctitorului se află în dreapta ușii de intrare, sub un baldachin de piatră sculptată, realizat în stil gotic. Acest baldachin a fost realizat după modelul baldachinului din Catedrala Wawel din Cracovia, unde se află mormântul regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei, care a domnit între anii 1447 – 1492. În nișa din interiorul baldachinului există un tablou votiv în care hatmanul este reprezentat alături de soție și doi copii. Chivotul este decorat cu două muluri gotice și se termină la partea superioară cu un arc în acoladă decorat cu o rozetă în mijloc. În colțurile celor două timpane ale arcului sunt două scuturi prevăzute cu stema familiei Arbore. Lângă mormântul ctitorului, la nivelul pardoselii, se află mormântul soției sale, Iuliana.  

Biserica de lemn Dragos Voda

Biserica de lemn cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică din Putna, cunoscută și ca Biserica de lemn Dragoș Vodă, este un vechi edificiu religios ortodox localizat în cimitirul satului Putna din comuna omonimă (județul Suceava), la circa 1 km de Mănăstirea Putna.

Partea de răsărit a bisericii este datată din primii ani ai secolului al XV-lea, și, prin tradiție, a fost adusă de Ștefan cel Mare de la Volovăț. Aceasta este cea mai veche și singura biserică de lemn medievală, cunoscută până în prezent, păstrată pe teritoriul României.

Mânăstirea Dragomirna

Mănăstirea Dragomirna este un complex mănăstiresc fortificat din România, construit în perioada 1602-1609 în satul Mitocu Dragomirnei  de către mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Ea este situată în apropierea pădurii Dragomirna, la o distanță de 12 km nord de orașul Suceava. Biserica mănăstirii are hramul Pogorârea Sfântului Duh .

În secolul al XVI-lea, pe locul unde se întinde astăzi satul Mitocu Dragomirnei și Mănăstirea Dragomirna erau niște vechi seliști pustii, satul Dragomirești și locul pustiu Ungurașii. Printr-un uric din 24 februarie 1587, domnitorul Petru Șchiopul i-a dăruit diacului Ilie Crimcovici (Ilie diiacu, fiul Crimcoae din Suceava) siliștea Ungurașii, aflată pe apa Sucevei. El a fost răsplătit pentru ajutorul credincios oferit domnitorului în lupta cu năvălitorii cazaci. Pe aceste locuri se așezaseră câțiva călugări care clădiseră un schit de lemn.

Anastasie Crimca a revenit la conducerea Bisericii Ortodoxe din Moldova mai întâi ca episcop de Roman (1606-1608) și apoi ca mitropolit al Moldovei, cu reședința în Suceava (1608-1617, 1619-1629). Însuflețit de dorința de a mări vechiul schit de lemn, Anastasie Crimca a zidit biserica mare a Mănăstirii Dragomirna, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, una dintre cele mai de seama creații arhitectonice ale Evului Mediu românesc. Aceasta a fost finalizată și sfințită în anul 1609. Biserica mare nu are pisanie, ia datarea construcției se face pe baza unei însemnări dintr-un Tetraevanghel din 1609.

Autoritățile habsburgice au desființat majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Bucovina în baza Ordonanței Imperiale din 19 Iunie 1783 a împăratului Iosif al II-lea (1780-1790), trecând toate pământurile și fondurile administrate de Episcopia Rădăuților sub povățuirea stăpânirii împărătești și a crăieștii măriri. Din cele zece mănăstiri și 13 schituri existente în Bucovina în acea perioadă, au rămas numai trei mănăstiri (Putna, Sucevița și Dragormina), plus Biserica Sf. Gheorghe din Suceava ca metoc al Mănăstirii Dragomirna. Celor trei mănăstiri rămase li s-a impus un număr maxim de 25 de călugări, care urmau să-și continue activitatea monahală după noul statut al mănăstirilor.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea (prin 1793), în biserica Mănăstirii Dragomirna s-a adus și montat catapeteasma lucrată în lemn și aurită (1613) a fostei mănăstiri Solca. Vechiul iconostas al Mănăstirii Dragomirna a fost dus în 1795 la Biserica Arbore, el aflându-se în prezent la Solca.

În partea de nord-vest a curții a fost construit în perioada 1843-1845 un nou corp de chilii. Din fostul corp se păstrează până astăzi doar temelia care se vede înaintea intrării în noul corp. De asemenea, tot atunci s-a supraînălțat cu un etaj turnul clopotniță. Clădirea egumeniei și paraclisul Sf. Nicolae au fost reparate în 1846.